Noutati

  • Scurta etnogeneza a romanilor, dintr-o perspectiva crestina

    • 15,Feb 2023
    • Posted By : scoalabranco
    • 0 Comments
    Etnogeneza romanilor inca este astazi, pentru multi, nelamurita pe deplin. S-au scris multe studii, s-au emis diverse ipoteze, toate plecand de la izvoare documentare si arheologice, minutios interpretate. Si totusi nu s-a facut pe deplin lumina. Ca in mai toate domeniile de cercetare moderna, perspectiva de abordare a fost cea evolutionista, intreaga ordine universala fiind perceputa ca un rezultat al hazardului, fara cauze si consecinte logice. Prea putin s-a tinut cont in cercetarea stiintifica si de conceptia traditionala, veche de cand lumea, cunoscuta de toate popoarele antice. Anume, ca Pamantul, precum o casa, a fost creat de Dumnezeu pentru fiii Sai, oamenii, totul, inclusiv istoria, decurgand logic din acest fapt. Vom porni deci, logic, de la Logos, adica de la cuvantul Sfintei Scripturi, cautand a vedea daca nu cumva istoria biblica despre geneza popoarelor poate limpezi izvoarele cercetarii istorice.
    Origine. Citim inca din prima Carte a Scripturii, Facerea, despre genealogia popoarelor: “Obarsia neamurilor raspandite pe pamant. Iata-i pe urmasii fiilor lui Noe: Sem, Ham si Iafet, carora li s-au nascut fii dupa potop.”(Facerea, 10. 1) In Hronograf, „manualul” crestin de istorie universala, gasim: „Sfantul Noe […] in anul facerii lumii (dupa Gheorghe Chedrinul) 2572, prin Dumnezeiasca porunca i-a chemat pe fiii sai: Sem, Iafet si Ham si le-a impartit lor pamantul. Lui Sem i-a poruncit sa ia ASIA, lui Iafet – EUROPA, iar lui Ham – AFRICA. Ca fiecare pe partea sa sa se salasluiasca cu semintia sa. Si le-a poruncit lor sa nu-si treaca hotarele unul altuia, ca sa nu se ridice intre dansii sfada si vrajba cu razboi, ci fiecare cu al sau hotar sa se indestuleze.” Marile nenorociri in istoria omenirii, dupa cum bine se stie, au aparut din nepazirea acestei porunci. Putine au fost popoarele care s-au indestulat de-a lungul istoriei cu propriile hotare, printre care ne bucuram ca se numara si poporul nostru. Hronograful precizeaza: „fiecaruia deosebi le-a impartit si le-a hotarat: Lui Sem cinstea Preotiei; lui Ham jugul robiei; lui Iafet vrednicia imparateasca, vitejia ostilor si latimea semintiilor dupa numele lui. Ca Iafet se talcuieste „largime sau latime” In prezent, cercetarile arheologice corelate cu cele lingvistice prezinta popoarele si limbile Europei ca pe o familie aparte, cu radacini comune, fiind numite mai mult sau mai putin inspirat: indo-europene, nostratice etc. Sf. Scriptura, precum si Hronograful arata ca au fost sapte grupe principale de popoare europene, dupa numarul fiilor lui Iafet: „Ai lui Iafet au fost sapte fii:
    1. Gomer, din semintia aceluia mai pe urma au iesit Gomeritii si Galatenii, inca si Chimmerii, care mai pe urma s-au poreclit Cimbri.
    2. Magog, din acela sunt Massaghitii, Gotii, Scitii, iar din aceia turcii si tatarii.
    3. Madai, din acela au iesit Midii.
    4. Iovan sau Iavan, din acela este poporul Ionitilor si Grecii.
    5. Tobal, din semintia aceluia sunt Halivitii, Ivirii si Ispanii.
    6. Meseh, din acesta sunt Capadocii, Misenii, Iliricii inca si Muscalii si celalalt rusesc popor
    7. Tiras, din acesta Tracii fusera: iar tara Traciei este unde dupa aceea s-a zidit Bizantia, care acum se cheama Constantinopol sau Tarigradul.
    Din cei sapte fii ai lui Iafet s-au desprins popoarele Europei de astazi: „insulele neamurilor in pamantul lor, fiecare dupa limba sa in triburile si in natiile lor.” (Facerea, 10. 5) In Editia de la 1914, este tradus : „Dintru acestia s-au impartit hotare neamurilor”

    Localizare. Insulele neamurilor, evident, înseamnă ţările dăruite lor, fiecare având întru început, limba sa proprie.  Avem mai jos harta popoarelor și culturilor indo-europene, întocmită pe baza ultimelor descoperiri arheologice, la care am adăugat denumirile acestora, după tradiţia ebraică şi creştină.

    Tracii, urmașii lui Tiras, în hărțile tradiției ebraice sunt localizați pe teritoriul Traciei antice, corespunzănd geografic civilizaţiei danubiene.

    Marele istoric român Constantin C. Giurescu descrie întinderea acestei civilizaţii, caracterizată îndeosebi printr-o deosebită cultură a ceramicii, atribuind-o poporului trac:

    „Caracteristică pentru civilizatia neolitica de pe pamantul nostru este ceramica pictată din eneolitic , adica vasele de pământ ars de forme si marimi variabile impodobite cu desenuri colorate, de o deosebita frumusete . […] Ceea ce trebuie subliniat este unitatea civilizatiei eneolitice in tot sud-estul european, pe o arie care, cuprinzând în întregime pământul romanesc, se întinde din pusta ungară până în Ucraina, în regiunea Kievului, si din Carpaţii Nordici pană la Marea Egee. Această unitate se vădeşte, pe de o parte, în ornamentarea geometrică a ceramicei – motivele esentiale fiind spirala şi meandrul – pe de alta parte, în bogăţia şi felul de tratare a plasticii antropomorfe […] nu pare lipsita de temei ipoteza care atribuie această civilizaţie Tracilor, intelegându-se denumirea de Traci in sens larg, adică înglobând şi ramura nordică – Dacii sau Getii – şi pe cea sudică – Tracii propriu zişi.” „Tracii […] se întindeau pe o suprafată enorma, dela Marea Egee şi din vestul Asiei Mici până in mlaştinile Pripetului şi de la cadrilaterul Boemiei pâna spre Bug.

    Această uriaşă întindere a tracilor, ca spaţiu şi ca număr, este afirmată pentru prima oară de părintele istoriei, Herodot, în secolul al patrulea î.Hr. Despre numărul lor afirmă:

    „Neamul tracilor este, dupa acela al Indienilor, cel mai mare dintre toate. Dacă ar avea un singur domnitor şi ar fi uniţi între ei, ar fi de neînvins şi, dupa cum cred eu, cu mult mai puternici decât toate popoarele…”
    Limba. Cea mai disputata problema in ceea ce priveste glotogeneza poporului roman este cea cu privire la limba stramosilor nostri traci. Izvoarele scrise sunt prea putine si nu permit inca cercetatorilor o concluzie definitiva. Insă, daca luam aminte la corespondenta intre cele sapte grupe de popoare iafetice si cele „indo-europene”, lucrurile se clarifica. Dupa cum se poate observa, singura marea grupa europeana a limbilor italice, care isi trage obarsia din vechea civilizatie danubiana, nu isi gaseste corespondentul biblic. Tot asa, limba urmasilor lui Tiras, tracii, cei mai numerosi dupa indieni, este singura necunoscuta, dintre celelalte grupe lingvistice. De unde rezulta, din corelarea celor doua surse, ca limba italicilor din mileniul al doilea i.Hr., se suprapune teritoriului locuit de traci. Originea danubiano-pontica a italicilor si a limbii lor este sustinuta inclusiv de istorici italieni, precum Pia Laviosa Zambrotti:
    „Elita razboinica venita din Balcani ce s-a stabilit mai ales in Latium si in Toscana este, dupa parerea noastra, aceea care, europenizata lingvistic pe Dunarea de Jos, aduce in Italia pentru prima data graiurile italice de origine indo-europeana, printre care cel latin.”
    Tot asa, istoricul David Anthony, in lucrarea sa de referinta, *The Horse, the Wheel, and Language* (Society for American Archaeology’s 2010 Book Award), tratand interdisciplinar, d.p.d.v. lingvistic si istoric originea civilizatiilor indo-europene, trimite pe precursorii italicilor tot pe teritoriul locuit de traci:

    „Limba pre-italica ar fi putut evolua intre dialectele ramase in Ungaria si raspandite in final in Italia prin culturile Urnfield si Villanova.”

    Despre limba tracilor si a ramurei nordice a lor, daco-getii, marele teolog roman, Dumitru Stăniloaie, argumenteaza istoric, lingvistic si teologic ca era mult asemanatoare cu cea latina:

    „intre limba traco-dacilor si cea romana era o mare inrudire; cu mult mai mare ca intre cea greaca, sau ilira si cea latina. Datorita acestui fapt, limba latina a putut fi usor adoptata de populatia de aici.”

    Tracii, in concepţia aceluiasi autor, sunt chiar precursori ai romanitatii – vezi si studiul lui Vasile Parvan, Dacii la Troia (1925) – si sunt crestinati anterior romanilor:

    „Din Filipi, Apostolul Pavel si insotitorii lui au dus crestinismul si in alte orase macedonene, intre care si in Tesalonic si Bereea (Fp. 17) care pana azi purtand numele Veria este locuit aproape in intregime de macedoneni. Acesti macedoneni erau traci, care purtau si numele de besi: Besii se intindeau si dincolo de Bosfor, in Bitia, sub numele de Biti. Troia era unul din orasele lor. Ei erau, in fond, un neam romanic, ca dovada sta faptul ca Enea, nepotul lui Priam, plecand din Troia […], se duce in Italia, unde intemeiaza Roma.”

    Despre daco-geti, stramosii directi ai romanilor de astazi, Herodot afirma ca sunt „cei mai viteji si mai drepţi dintre traci.” De pe arcurile de triumf din epoca de glorie a imperiului roman, ne privesc si astazi, chipuri de nobili daci, tacute si grave, sculptate cu neegalata maiestrie. Alte popoare nu sunt reprezentate, nici macar romanii insisi. Poate fi intamplator acest fapt?

    Spiritualitate. Se cuvine sa vorbim aici si de traditia populara pastrata de poporul roman pana astazi, care in sine poate constitui un alt argument decisiv in privinta caracterului romanic al limbii vechilor daci.
    „Mostenirea religioasa a tracilor – spune Mircea Eliade – s-a conservat, cu inevitabile modificari, in obiceiurile populare si folclorul popoarelor balcanice si ale romanilor.” Etnograful Petru Caraman demonstreaza in cercetarile sale de folclor comparat la romani, slavi, greci si latini, ca obiceiul colindatului, care ocupa un loc fundamental in traditia noastra populara, isi are centrul de maxima prezervare si dezvoltare la romani, acelasi fapt fiind subliniat si de B.P. Hasdeu: „colinda nu e un slavism, la romani, ci un romanism la slavi.”
    Datina colindatului nu poate proveni din Calendele romane deoarece traditia romana prezinta anumite degenerari inca din antichitate, sanctionate de Parintii bisericesti. Fericitul Augustin le califica drept vanissimae et turpissimae cantiones (cantece foarte desarte si nerusinate), ceea ce nu s-a afirmat niciodata despre colindele romanesti. La noi crestinismul nu a incercat desfiintarea obiceiurilor populare arhaice, ci le restaureaza si completeaza intelesul profund, dupa cum observa Mircea Eliade:
    „Absorbind un obicei popular sau o schema teoretica arhaica, crestinismul le restaura semnificatia spirituala, le transfigura in cazul cand fusesera desfigurate, le sporea continutul.”

    Afirmatia marelui istoric al religiilor ne releva profunzimea vocatiei religioase la poporul roman si extraordinara intuitie religioasa a stramosilor nostri. Aceasta perspectiva explica desavarsit crestinarea pasnica, de bunavoie a romanilor, fapt unic printre toate celelalte popoare. Stramosii nostri au vazut in crestinism dreapta si adevarata credinta, care intregeşte si completeaza credinta cea veche. Fie si numai atat este de ajuns pentru a intelege conduita noastra de-a lungul istoriei, nespusa grija cu care romanii si-au pastrat datinile si obiceiurile stravechi.

    Prezervarea unei traditii orale nealterate, cu o vechime anterioara celorlalte popoare europene, indreptateste spatiului carpato-danubian denumirea de „vatra a vechii Europe”, atribuita de tot mai multi cercetatori straini din zilele noastre si dovedeste implicit continuitatea vechii limbi trace, pentru ca ar fi fost imposibila traducerea acestui imens volum de creatie dintr-o alta limba. (Exista studii stiintifice solide care demonstreaza ca odata cu pierderea limbii, un popor pierde cea mai mare parte a creatiei sale orale).

    Cucerirea romana a Daciei nu a insemnat nicicum o ruptura in parcursul istoric al stramosilor nostri ci, mai degraba, inceputul unei perioade de unitate politica si culturala a tuturor tracilor, stravezuta oarecum, cu cateva secole mai devreme de parintele istoriei, Herodot. Tracii s-au unit si au fost de neinvins, alcatuind, alaturi de alte popoare, Romania sau Imperiul Roman. Cea mai mare contributie a lor la binele umanitatii a fost crestinarea Europei – prin adoptarea crestinismului ca religie oficiala a imperiului roman, incluzand implicit majoritatea popoarelor europene cuprinse in imperiu. Denumirea de roman, daca la inceput desemna calitatea de cetatean cu drepturi depline al Romaniei, pana la caderea Constantinopolului, in timp, a capatat indeosebi intelesul de crestin-ortodox. In Orientul Mijlociu si astazi crestinii ortodocsi sunt denumiti Rum.

    Marii imparati crestini ai Romaniei, numita impropriu Imperiul Bizantin, provin aproape toti din spatiul trac, dintre care putem aminti pe Sf. Constantin cel Mare, Sf. Leon cel Mare (Tracul), Iustin, Sf. Iustinian cel Mare, Vasile I Macedoneanul (Chariopolis, langa Adrianopole) si urmasii sai Sf. Leon cel Intelept, Constantin Porfirogenetul si altii.

    Desigur, de-a lungul timpului, trunchiul etnic si spiritual al fiecarui popor, deci si al poporului roman, a fost altoit cu mladitele altor popoare, precum, de pilda, se altoiesc pomii pentru a da roade mai bune si mai bogate. Insă prin grevarea altor culturi si traditii, nu s-a pierdut nicidecum identitatea, individualitatea, specificul acestui popor, fapt lesne de demonstrat daca se analizeaza comparativ traditiile populare, folclorul, dansul, portul si obiceiurile popoarelor care locuiesc in prezent teritoriul vechii Tracii. Romanii, urmasii celor mai viteji si drepţi dintre traci, au beneficiat de bune altoiuri – se cuvine sa-i amintim aici pe slavi -, au rodit insutit in campul dreptei credinte ortodoxe si au dat nastere unei culturi cu valoare universala, unica prin raportarea profunda la adevarul crestin.

    Incheiem aceasta scurta schita a etnogenezei romanesti cu o intrebare pentru cititor. In lumina perspectivei crestine, a unei ordini infailibile a Lumii create de Dumnezeu, putem oare considera intamplator faptul ca poporul roman – singurul de limba romanca ramas ortodox – este singurul care a pastrat acest etnonim, dintre toate popoarele vechii Romanii, iar tara noastra se numeste astazi Romania?

Leave A Comment

Articole

Categorii